It's in the ABC of growing up...

Mda, este. Si la propriu si la figurat.


Nu stiu de ce imi vine sa fac un exercitiu de backtraking cu ABC...
Nu stiu de ce imi vine sa arunc pe geam toate caietele si foile cu comentarii si canile de cafea si ambalajele de ciocolata si creioanele si pixurile si cartile de mate si si si...
Nu stiu de ce imi vine sa fac analiza pe text pana si pe ce scrie pe pachetul de biscuiti...
Nu stiu de ce nu stiu daca vreau sa treaca.

Ok, gata! Too much drama. Stii ce? De fapt tot ce stiu e ca vreau la mare. Vreau sa arunc pe mare toate chestiile inutile de care imi este plin capul acum si sa pastrez pentru mine ceea ce e cu adevarat important. Vreau sa zac c-o bere langa mine si sa aud marea cum imi povesteste despre lucruri frumoase...
De fapt stai asa! Nu-i dracu' asa negru. Saptamana asta a fost destul de interesanta. Probabil de indata ce va trece urmatoarea si totul va fi istorie am sa-mi amintesc cu mare placere si-am sa rad de momentele in care ma chinuiam sa inteleg ce-a vrut sa zica marele poet in opera sa si mai ales cum ma uitam la filme ca sa pricep psihologia personajelor ( nu, serios! asta chiar merge) si desigur imaginea camerei mele devastate de invazia materialelor de studiu imi va ramane intiparita mult timp pe retina. Sunt sigura ca si voua!
Noi sa fim sanatosi ca bacu' vine si pleaca si oricat ne-am strofoca, tot vine si tot pleaca...
Asadar, bafta multa!!! S-o facem si p-asta!

Pentru H...

Mi-e greu...


Ma detasez acum de povestea pe care-o scriu in episoade aici ca sa cobor in totalitate in realitatea mea, in realitatea noastra.
Suntem absolventi acum! Ati fost minunati, 12H! Cu totul. Si e groanznic faptul ca s-a terminat. N-am vrut sa constientizez pana in ultimul moment ca se sfarseste liceul. Si apoi forta cu care m-a lovit aceasta constientizare a fost atat de mare incat inca am lacrimi in ochi de durere. Au fost 4 ani frumosi in adevaratul sens al cuvantului. Am stiut inca din momentul in care am pasit pe poarta lu' Mishu ca asa va fi. Plec acum cu un geamantan imens (da! mai mare decat cele pe care le am de obicei si pe care ne chinuim impreuna sa le inchidem) de amintiri. Sunt toate imagini, sunete, voci ale voastre ale tuturor. Sunt milioane de rasete, sunt glumele facute pe holurile lungi si vechi pe care nu le voi uita niciodata. E in valiza si sunetul clopotelului sub care nimeream sa fiu de fiecare data si ma asurzea, dar pe care tare-as vrea sa-l mai aud inca o data acum. Sunt petrecerile noastre, minunatele majorate la care rand pe rand am fost personajul principal, sunt orele de curs, informatica impletita cu povesti(diriga, jos palaria! Sunteti exceptionala!), orele de economie de la 7 seara, matematica imbinata extraordinar de bine cu rasul si voia buna, orele de arta care-au batut-o pe Sheherezada la numarul de istorisiri. Sunt toate aceste momente si multe altele. Sunteti voi toti! Si va multumesc tuturor si fiecaruia dintre voi ca ocupati un loc in valiza mea. Am sa va pastrez cu mare drag si n-am sa pierd sub nicio forma geamantanul pentru ca asa mare cum e l-am inghesuit in sufletelul meu mic si rautacios si nu mai scapa de acolo.
Ah! Si v-am spus ca urasc sfarsiturile mai mult decat orice pe lume. Si voi ce-mi faceti? Nu sunt inca indeajuns de puternica pentru ca ele sa nu ma doboare. Dar lucrez la asta.
Probabil daca va fi sa va amintiti de mine va va fi imposibil sa uitati de "Nu taiati vise de la radacina!". Si vreau sa va amintiti de mine asa.
Nu pot sa va doresc decat sa visati mereu si sa visati mult, sa va urmariti visurile si sa le impliniti, pentru ca stiu ca suntem cu totii in stare sa facem asta. Am invatat unii de la altii sa luptam si cu siguranta vom reusi. Si sa iubiti mult. Iubiti oamenii din jur pentru ca oamenii sunt minunati, cand ajungi sa-i cunosti mai bine. Cred in voi si cred in mine. Cred in toate idealurile pe care le impartim si cred in viitorul nostru al tuturor si al fiecaruia in parte. Va multumesc din nou pentru 4 ani de poveste!