Pentru ca se spune ca trebuie sa fii cu adevarat imbecil ca sa fii in totalitate fericit.
"Inerta, zacea intinsa pe podeaua rece si alba a camerei cu coloane multe. Asa mult isi dorea sa poata sa doarma si sa viseze, dar nu-i era somn. Corpul ei cerea cu disperare sa traiasca, sa miste, sa se ridice de acolo, dar interiorul era vid, mort, practic inexistent. Ii ramasese putin discernamant cat sa realizeze partial unde se afla si mai ales de ce. Se gandea la asta si stia ca daca ar mai fi existat, interiorul ar fi sangerat acum. O durea insusi gandul, durere fizica, singura pe care o mai putea simti. Fiecare parte a corpului ardea, desi…e frig in camera cu coloane mari si ea n-are decat acea rochie alba de matase. Se zbate. Trupul ii tresare, e ceva in ea ce n-o lasa sa moara acolo.
O vad si n-o pot ajuta. Si stiu ca nu e vina ei, stiu c-ar trebui sa fiu inca acolo. E uimitor cata forta are. E vie! Nu-i trebuie decat o iluzie si isi va reveni total. De fapt e vie pentru ca n-am putut lua cu mine speranta. Pe-asta nu i-o va lua nimeni niciodata. E cea mai de pret bijuterie a ei si-o face frumoasa, chiar si acum, intinsa pe marmura rece. Palida, dar frumoasa. Si va fi frumoasa cat timp va trai. Speranta moare ultima. Sufletul…e mort deja.
Dar stai! O vad clar…se ridica! Cerule, cat e de puternica! Ii e frig acum, tremura. Ah! si alearga. Oare stie cum sa iasa de-aici? Cauta ceva. Daca ma cauta pe mine? Ma simt prost! Sunt prost! As vrea sa fiu langa ea acum, s-o invalui si sa ma contopesc din nou cu ea. Dar sunt las! Stie c-a avut mereu un suflet las. Si nu pot. Pana la urma ea m-a daruit. Trebuie sa faca ceva sa ma ia inapoi. Inca ma cauta…sau il cauta pe el. Poate crede ca inca sunt la el. Mititica de ea…e asa prostuta uneori. Eu sunt in camera rece de mult timp si-o astept.
Se aporpie. Ii simt caldura trupului si mirosul…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu